Privirile copiilor din acea institutie mi-au cutremurat tot corpul. Un sentiment pe care il traiam doar atunci cand ma uitam la filmele de genul acesta. Priviri care te puneau pe ganduri, care nu te lasau sa treci nepasator.

Copiii aceia parca iti transmiteau o stare de tristete, de singuratate, parca iti venea sa te duci si sa-i scoti de acolo, parca iti venea sa te bucuri de ceea ce esti. Mi-am pus intrebarea, cum se simt ei in acele momente? Oamenii treceau pe strada priveau, poate se gandeau si ei la ce ma gandeam si eu si gata plecau. Dar ei ramaneau acolo, inchisi parca intre grati, fara viitor, pedepsiti de soarta.

Mai tineti minte gand in acest articol va spuneam ca in unele situatii incerc sa ma pun in pielea lor? Eee uite ca acum parca nu mai vreau, este bine cum sunt, ma bucur de ceea ce sunt si sincer nu cred ca as rezista sa fiu ca ei. Dar ei s-au nascut asa, s-au obisnuit asa si totusi presupun ca au aceleasi sentimente ca si noi. Oare la ce se gandesc, atunci cand trecem pe langa ei si vad ca noi comunicam altfel?

Practic ce am vazut acolo m-a socat. Copii care stateau si priveau spre exterior, cu o fata trista si posomorata. Unii stateau plictisiti pe topogan, alti comunicau intre ei, prin semne. Leaganul se plimba din stanga in dreapta influentat de forta inceata a unui tinerel, asemanator unui inceput de film horror.

In cazul in care acea cladire este o scoala, atunci cel mai probabil acei copii au o familie. Teoretic se pot bucura de caldura mamei si sfatul tatalui. Insa daca era un orfelinat, deja este prea mult pentru o varsta atat de frageda.

Timpul trece, acestia cresc, lor li se pare normal sa fie asa, noua nu, cel putin mie nu mie se pare normal. De fiecare data cand vad un copil cu handicap, ma gandesc ca este ocolit, iar prezenta lui devine o absenta. Siguratate nu este singurul cuvant pentru a descrie ceea ce am vazut, mai degraba, durere, nepasarea oamenilor, apasare, tristete.

Poti vota acest articol pe Blogoree (necesita cont)